De sâmbătă am tot simţit lipsa unui inel fin pe care îl purtam din ianuarie pe inelarul drept.
Pe zi ce trecea, realizând că l-am rătăcit sau l-am pierdut definitiv, am devenit din ce în ce mai neliniştită. Iar agitaţia mi s-a amplificat zilele acestea, în contextul unor evenimente şi aventuri cotidiene în care numai eu sunt în stare sa ajung (cine mă cunoaşte, ştie.. :))
Azi, pe la apus, îmi propusei să mă liniştesc cu Surya Namaskara. Şi încet, încet, cu mintea din ce în ce mai relaxată de la culorile vibrante ale oraşului peste care se aşternea violetul apusului şi cu gândurile din ce în ce mai clare de la respiraţia profundă, avusei flash-ul precis cu inelul pe care l-am învârtit, în joacă, între degete, la o cafea, dis-de-dimineaţă, pe care am avut-o cu Mona Prisacariu la The Coffee Shop de pe Moşilor cu Eminescu.
Îmi încheiai liniştită exerciţiile după care pornii într-un suflet la cafeterie. Nu speram nimic. Eram doar curioasă.. să văd dacă "aşa e" şi dacă sunt susţinută în acest adevăr şi de moralitatea celor care au grijă de cafeterie.
Fetele de acolo (schimbul de seară, presupun), făceau curăţenie şi se pregăteau să închidă. Bat timid la uşă, una dintre fete mă vede şi vine zâmbind. De obicei nu se întâmplă asta.. dar îndrăznesc să-i spun - fiind pregătită pentru orice răspuns
- Bună seara!.. Ştiţi, sâmbătă dimineaţa am fost aici cu o prietenă, la masa de pe colţ.. a-a-a-ţi găsit cumva un ineluş..?
- Da!!, vine răspunsul ei imediat. Vă puteţi imagina ce şoc am avut? Nu!
-..un inel cu perlă neagră!, zic eu, deja încurajată.
- Da, da, îl avem aici, într-un plic.
Scoate un plic improvizat dintr-o bucată de hârtie A4 (cred) pe care erau scrise, pesemne, indicaţii precise şi, de emoţie, îl pierde pe jos. Caută în plic, nu mai e acolo, ne precipităm amândouă.. până la urmă îl zăresc.. era cât pe ce să-l strivească sub talpa dreaptă.
În fine, ajunge la mine. Nu vă spun ce bucurie a regăsirii am simţit. Nu atât pentru inel, cât mai ales pentru o anumită regăsire pe care rar o mai întâlnim: a oamenilor care nu-şi însuşesc lucruri care nu le aparţin, care înapoiază cele pierdute acelora care le-au pierdut. Bucuria asta, că regăsesc ceva ce am pierdut aici, în România, e foarte rară. Aproape unică.
I-am mulţumit domnişoarei şi colegelor ei, care, împreună, au avut grijă. Au avut grijă să redea o bucurie unui client, care ar fi rămas cu frustrarea şi cu amintirea neplăcută că a pierdut o parte din el acolo (inelul are o valoare afectivă simbolică, fireşte..).
- Noi v-am aşteptat demult.., spuse domnişoara înainte să ies pe uşă.
Mda.. numai mintea trebuia să-mi fi venit, aia clară şi conştientă.., îmi zisei şi mă simţii aproape vinovată că venisem acolo cu oarecare îndoială.
Cum era aia cu restored? "Aşa e": restored!
Şi domnişoarele şi doamnele de la The Coffee Shop merită nişte flori. Cu prima ocazie când voi intra să-mi iau un Alfredo Caramel.
Notă post postare 1: joi, 16 mai, am trecut pe la The Coffee Shop şi le-am lăsat fetelor un buchet de flori roşii-vişiniu aprins (nu ştiu cum se numesc, dar erau cele mai frumoase pe care le-am găsit în dimineaţa aceea), împreună cu toată recunoştinţa mea.
Notă post postare 2: titlul a venit ca o concluzie a micului eveniment
*adevărul - realitatea în esenţa ei simplă şi manifestată
Notă post postare3: nu vă bucuraţi prea tare, nu este un inel de logodnă :D
(The Coffee Shop se află pe Calea Mosilor nr. 221 intersectie cu Str. Eminescu şi Bd. Dacia, vis-à-vis de Pizza Hut şi KFC. Eu îi mai spun şi Ţara Cafelei. Dacă veţi ajunge vreodată acolo, veţi înţelege şi de ce :))
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu