miercuri, 24 septembrie 2008

În fine, vinul trebuie vorbit cu prietenii..trebuie cântat cu ei..


Rar te sună Ştefan Iordache. Şi trebuie să fie ceva important. Asta se întîmplă acum! De la celălalt capăt al firului, maestrul mă întreabă despre o anume serată mondenă pe care nu vrea să o frecventeze. Îl invit pe loc la interviu şi mă şochează. "Hai să o facem, va fi ultimul meu interviu". În timp ce conduc maşina spre localitatea de lîngă Bucureşti unde stă, mă întreb ce l-a mîniat atît de tare.

Intru în satul păzit de pădure, în care stă maestrul. E alt aer decît în Capitală, deşi nu sîntem departe. Înţeleg de ce a fugit aici. Ne aşteaptă în poartă şi ne invită într-un superb univers arhaic, în care s-a retras. Aici pregăteşte rolurile, citeşte, îngrijeşte via, cultivă meri, face vin, taie iarba. Revine la matcă.

  • E ultimul interviu?

Da. Şi nu numai atît, este ultima mea apariţie în public, în afara scenei, acolo unde bate inima mea.

  • De ce?

Nu mai vreau să trăncănesc. La ce foloseşte? Sînt mîhnit. Nici vehement şi nici supărat. Mîhnit. Vorbim cu toţii în vînt, pentru că nimic nu se schimbă. Aleg să nu mă mai implic în societate.. O fac pentru prima şi ultima oară. Ceea ce trăim este o telenovelă. Dar nici sensul peiorativ al ideii de telenovelă nu mai este suficient pentru ce trăim. E o manea. De prost gust. Decît să vorbesc fără rost, nu-i mai bine să mă uit la salcia asta?

  • Dar sînteţi un reper pentru România!

Crezi? Lumea mă ştie mai degrabă pentru că am cîntat cu Sanda Ladoşi şi mai puţin pentru Hamlet, Richard sau ce am mai făcut eu. Nu mă indignează asta, ba chiar privesc situaţia cu umor. Nu-mi doresc popularitate. Au alţii destulă.

  • Dar poate că nu o merită.

Eu ştiu? Nu vezi cine vorbeşte azi? Cine are pieptul mai bombat! Uite, îţi pun şi eu o întrebare. Niciodată nu am ştiut ce înseamnă vedetă. Explică-mi tu!

După părerea mea, vedetă este personajul care are cu ce să se legitimeze profesional, care are popularitate şi care caută să stimuleze mereu această imagine.Prezentatoarea de la meteo e? Dar fata cu sînii goi, pozată în porumb, e?

  • Eu cred că nu, maestre. Vă înţeleg. Tabloidele greşesc cînd umflă personaje gen Alina Plugaru.

Cine e fata asta? După nume, o fi bună să-mi are niţel pămîntul?

  • Mă îndoiesc.

Vezi cum e cu vedeta? Poţi să o pui pe fata asta lîngă Radu Beligan şi Marin Moraru? De altfel, acesta este motivul pentru care ei nu se consideră vedete şi acelaşi lucru cred şi eu. Eu nu mai vreau în această lume.

  • Alegeţi să vă refugiaţi aici, pe aceşti 3.000 de metri pătraţi care mi se par un paradis, cu pivniţă, vie, răsaduri, pitici de grădină, cu veranda asta minunată.

Da. Acest loc este ca o mînă. Face parte organic din mine. Auzi liniştea asta compactă? Aici poţi trăi liniştit. Am cumpărat o mie de metri aici în 1982, cu banii luaţi de la filmul "Glissando". Erau 90 de pruni aici. Pe primii 40 i-am tăiat chiar eu, cu fierăstrăul pe care îl vezi acolo, în cui, lîngă pivniţă. Apoi încă două mii, după revoluţie. Crezi că aş fi avut bani pentru aşa ceva?

  • Putem intra în pivniţă?

Nu. E greu, trebuie să ridici un chepeng din casă.

  • Înseamnă că intraţi rar acolo.

Nu, dimpotrivă (îi lucesc ochii). Anul trecut, ciorchinii de strugure erau cît mîna! Am făcut, din 400 de butuci pe care-i am, 900 de litri de vin. Alb, demisec. A ieşit cam tare de data asta. V-aş da, dar nu e indicat pe canicula asta.

  • L-aţi lucrat singur?

Nu. Nu uita că eu sînt crescut în vie. Bunicul meu avea două hectare de vie. Avea două sute de oi, pe care le-am păzit, aşa cum, de mic, am cules via. E normală armonia mea cu acest loc. În fine, vinul trebuie vorbit cu prietenii,

Trebuie cîntat cu ei. L-am chemat pe vecinul meu Dan Piţa, pe celălalt vecin, Papaiani, pe Mitică Popescu şi l-am cules împreună. Şi l-am pus pe Nicu Gigantu să-l cînte.


E o tradiţie cîntatul vinului?
Nu, dar cred că, decît să faci şi să bei vinul de unul singur, mai bine îl arunci la canal.

  • V-a plăcut şueta.

Mi-a plăcut cîrciuma, mai corect spus. Într-o anumită perioadă, mergeam în cîrciumi ca să observ oamenii, ca pregătire pentru un anumit rol. Plăcerea a fost să stau la şuete, pentru a comunica. Şi ca ieşire din starea rolului.

Da. Îţi fac o mărturisire. Dacă aş lua viaţa de la început, nu ştiu dacă aş face la fel. Am avut şansa, dar şi neşansa unor roluri mari. Şansa este că am devenit apreciat, neşansa e că toate aceste roluri mi-au măcinat cumplit nervii. Dacă aş fi avut acum mintea de la 30 de ani, nu aş mai repeta acest drum, toate aceste roluri mari. Uită-te la colegii mei de generaţie, care-s ingineri sau doctori. Arată de parcă-s copiii mei.

  • Nu vă cred. Sînteţi un om născut pentru teatru.

Eu joc teatru, pentru că nu ştiu să fac altceva! Dacă ştiam să montez prize, asta eram, electrician. Eu nu am dorit să devin mare actor, dar soarta, Dumnezeu m-a împins aici. Cînd am dat admitere la Medicină, am făcut vizita medicală la facultatea de teatru. Iar cînd am ieşit de acolo, mi-am notat într-un jurnal că niciodată nu aş vrea să trăiesc printre asemenea oameni. Dacă teatrul e inima mea, atunci află că inima mea a fost cucerită treptat, în timp. Hmmm, am senzaţia că Dumnezeu m-a luat pe păr şi m-a tras în sus. Ştii, în adolescenţă eram foarte jos.

  • Nu vă mai place noua generaţie din teatru? Acum şapte ani, într-un interviu, Marin Moraru mi-a zis că nu vede pe nimeni ca un demn urmaş al generaţiei sale.

Nu era departe de adevăr. Copiii de azi nu mai au respect pentru meserie.. Nu ştiu cum să plece mai repede de acolo. E adevărat, au şi multe tentaţii. Joaacă la TV, în reclame. Unii fac facultatea de teatru ca să ajungă prezentatori, manechini, secretare. Sigur, în societatea modernă, trebuie să ştii teatru ca să vinzi un produs. Pe vremuri, avocatura era în această postură.

  • Oamenii privesc altfel teatrul?

Da. Am terminat facultatea acum 45 de ani, plus patru ani de şcoală rezultă că sînt pe scenă de 49 de ani. Eu îmi fac meseria aşa cum am pornit-o. Vin la teatru cu trei ore înainte de spectacol, repet textul, intru în stare. Numai Mitică Popescu face ca mine. Este şi el un maniac al teatrului. Şi, de 30 de ani, nu mi s-a întîmplat să joc cu sala goală. Dar publicul s-a schimbat, s-a pervertit. Vrea să rîdă la teatru, lucru care a intrat subliminal în urma influenţei unor trupe ca "Vacanţa Mare", "La bloc". Actorii tineri greşesc şi ei. Cred că şi dacă ar juca Hamlet ar vrea să facă lumea să rîdă. Dacă tinerii se simt frustraţi de ce a zis Marin, să arate, nu să-l critice!

  • Dar în societate, în vîrful ei, nu vedeţi pe nimeni care să vă placă?

Pe nimeni. Văd doar oameni deştepţi, dar necinstiţi. La noi, gura bate scaunul, ca să nu zic altfel.

  • Dacă n-aţi fi fost actor, ce aţi fi fost?

Nu chiar ospătar, dar sigur patron de restaurant.

  • Şi de ce n-aţi încercat?

Am încercat. Cine naiba o fi inventat cîrciuma? Unul deştept din preistorie, care a văzut că doi nu au unde să bea un pahar, aşa că i-a chemat la el şi a cerut să fie plătit pentru asta. Prin 1990, am încercat să fiu patron. Am luat o firmă, împreună cu alţi prieteni ingineri, dar n-am ştiut să ne descurcăm. Aveam 5.000 de vaci şi multe altele, dar au murit multe animale, pînă cînd am vîndut-o lui Urzică, cel cu Coleus-ul, dacă-l mai ştii. Am luat, tot cu prietenii ăştia, pe la Obor, pe strada care se numea Kent – că acolo se găseau ţigări pe vremuri – o cîrciumă, zisă "La Papa", după numele fostului patron. Dar n-a mers.

  • Aveţi nostalgii?

Nu am decît nostalgia tinereţii. E lucru de mare preţ tinereţea şi tîrziu am înţeles asta. Dar fiecare vîrstă are rostul ei.

  • Dacă aţi fi fost mai tînăr în 1989, cine ştie cum ar fi fost viaţa.

Da. Pentru mine, schimbarea a venit tîrziu. E bine că a venit, dar gîndeşte-te, am trăit în două sisteme şi nici nu ştii ce greu e să scapi de anumite spaime. Libertatea pe care am primit-o a fost prost înţeleasă.

  • Cînd staţi aici, pe verandă, şi vă gîndiţi la trecut, nu regretaţi că nu aveţi urmaşi?

M-ai lovit în punctul slab. Regret foarte mult. Dar m-a luat vîltoarea vieţii. Mă gîndeam mereu să treacă şi anul în care eram, să-mi fac meseria bine. Şi a trecut vremea. E cea mai mare tîmpenie din viaţa mea.

  • Aţi avut însă prieteni.

Nu cred că există prieteni, ci doar momente de prietenie.


  • Nu-mi spuneţi nimic de cele trei pisici ale dumneavoastră?
    Te rog, sînt chiar nişte vedete. S-a pripăşit pe lîngă mine şi le-am crescut cu drag. Oamenii îmi aruncau pisici peste gard, pentru că ştiu că-mi plac.
    (Dincolo de verandă, în casă, doamna Mihaela, soţia maestrului, citeşte "Confidenţial", iar lîngă ea toarce un motan negru, Cascarache, preferatul lui Ştefan Iordache. Aflăm că cel gri, care a dormit tolănit pe scară tot timpul, pe nume Makelele, atacă supremaţia în sufletul stăpînului. Al treilea pare a fi plecat.)
  • Aţi renunţat la casa din Bucureşti?

Nu, dar nu-mi mai place oraşul. E groaznic, de 15 ani mă extrag din el cît pot de mult. Ceea ce devine greu. Înainte făceam 45 de minute pînă aici, acum fac două ore. Asta e ţara în care cad păsărele pe şosele, dărîmate de basculante, nu de cataclism. Sîntem de rîsul Bangladesh-ului.

  • Soţia dumneavoastră m-a rugat să nu apară în acest interviu. Dar vreau, totuşi, să-mi vorbiţi despre ea.

Ce să-şi spun? Că ea a insistat atunci, în 1982, să iau acest teren? Înţelegi? Pentru un bărbat este important să aibă lîngă el o femeie care să-l înţeleagă. Ca să fie clar: dacă acest pămînt e ca mîna mea stîngă, Mihaela e ca mîna mea dreaptă. Şi ea face parte din mine.

  • Care e sensul vieţii?

Vrei să-ţi spun cuvinte mari. Cred că sensul vieţii îl ştie doar Dumnezeu. Noi nu putem decît să încercăm să influenţăm niţel ce ne-a dat el. Asta e important, să slujim viaţa.

  • Sînteţi mulţumit de viaţă?

Sînt unul dintre oamenii care dau extemporal seară de seară, la spectacol.

  • După cum se vede, aţi luat notă mare, adică aţi învăţat bine lecţia.

Se pare că da.

Cristian Brancu ("Confidenţial")



sursa http://www.jurnalul.ro/articole/130002/%C5%9Etefan-iordache:-ultimul-interviu

luni, 22 septembrie 2008

Venetiamea


Venetia.

Venetia este extenuant de frumoasa. Inainte de a pasi in teritoriul ei - inselator si tentant de departe - nu simti inca amenintarea misterioasei frumuseti ce se va asterne sub pasii tai.

Am intrat dezinvolta, distrata si neatenta; poate chiar dezinteresata.

Labirintul transparent al lagunei a inceput sa-si deslege liniile in toate directiile, fara sa ma avertizeze cat de vaste ii sunt dulcile-i capcane. Cand mi-am dat seama ce se intampla, deja era prea tarziu ..ratacisem de ceva vreme in splendoarea verde-albastra a apei ce tine captive miile de case cu obloane inalte si intunecate; iar ceea ce era dincolo de obloane, se refuza vederii, ca intr-un straniu joc caleidoscopic, menit parca sa te ameteasca si mai tare prin mirajul sau.

Imi era sete ..soarele, puternic inca, facea acelasi joc subtil al seductiei. Ma ratacisem..dar surprinzator, nu am sesizat nici un moment teama. Ma abandonasem, inconstient, pasilor mei si strazilor sale – labirintul imi devenise prieten, complice chiar .. si suradea strengar la fiecare colt de strada, la fiecare pod care descria, in semi-cerc, o cale spre o alta directie, dar peste acceasi apa
lucida. Trans-lucida. Cat soare..ce caldura …cata umiditate ...abia mai desluseam terasele suspendate pe acoperisuri ..oamenii nu-i mai simteam in jurul meu, ii vedeam si treceam prin ei ca prin talazuri de lumina.. si totusi nu ma puteam opri…

Mi-am scos cipicii.

Abia dupa ce am simtit lespedea rece sub talpi, abia atunci i-am inteles secretul. Venetia te poate obosi, te poate pierde fara sanse de "recuperare" …dar daca-i asculti indemnul "ne-vorbit", poti atinge, pentru cateva secunde, nemurirea - si atunci am privit dincolo de obloane si dincolo de masivele porti de fier... si am vazut gradinile verzi, am simtit apa rece a fantanilor de dincolo de ziduri; am vazut evantaiul intins la maxim al curtezanei care astepta de cateva ceasuri in umbra oblonului; am auzit vasla prabusindu-se in apa si pasii grabiti, pe scari, ai asasinului, condamnat sa iubeasca, dincolo de veacuri, aceleasi maini albe si delicate care rasuceau in fiecare noapte cheia lacatului greu.

Pulsul imi scazuse alarmant de mult. De fapt, cred ca si respiratia se oprise, fara sa-mi dau seama cand...si totusi vedeam, auzeam, simteam si gustam tot. Cerul gurii mi s-a umplut, dintr-odata, cu un lichid dulce si moale …(grecii l-au numit, odata, demult, nectar sau ambrozie... nu mai conta oricum..ce naiba cautau grecii in venetiamea?)... si atunci am intuit adevarul greu ca nemurirea ti se daruieste numai in conditii insuportabile de frumusete si mister. Reactia chimica a fost involuntara iar rezistenta, complet absenta.

Desi nu am pasit in Venetia indragostita de cinmeva anume, totusi m-am intors de acolo lulea …Ochii mei vad altfel si simt cum devin verzi-albastri pe zi ce trece. Magia apei din laguna mi-a contaminat pentru totdeauna irisul. Cativa initiati din jurul meu au sesizat diferenta de "nuanta" a privirii mele. I-am invitat sa incerce sa se piarda in singurul labirint in care nu ai nevoie de orientare si-n care te simti in siguranta pe fiecare lespede pe care calci.

E ca si cum ai merge legat la ochi si, cu toate aceste, iti este permis sa "vezi", liber, lumina in toata splendoarea intunericului ei.


miercuri, 17 septembrie 2008

Ingerul libertatii


Tuturor ne este dor de libertate, caci ne doare daca ne simtim dependenti. Cand alti oameni ne influenteaza, cand in apropierea lor nu putem face altceva decat sa implinim asteptarile lor, acest lucru ne supara. Este impotriva demnitatii noastre. Cand suntem stapaniti de emotiile si obisnuintele noastre, nu ne simtim bine.

Astazi avem de fapt o libertate politica exterioara. Dar in relatiile dintre noi multi nu se simt liberi, ci constransi de asteptarile societatii. Nu indraznesc sa evadeze si sa inoate impotriva curentului. Au impresia ca altii decid in locul lor. Nu indraznesc sa spuna liber ce gandesc. Reflecteaza la ceea ce asteapta altul de la ei, la ceea ce ar gandi despre ei. Nu este el insusi , ci incearca sa fie acela pe care l-ar dori ceilalti. Dar asa nu pot deveni niciodata om, nu descopar cine sunt eu insumi.

Cuvantul german Freiheit (n.tr.=libertate) vine de la radacina indo-germanica prai. Aceasta inseamna: "a ocroti, a cruta, a indragi, a iubi". Dar si astazi se foloseste cuvantul german Freier, in sensul de "petitor, pretendent". Germanii numeau pe cel iubit si deci ocrotit, un om liber. El putea trai liber in societate si cu toate drepturile; era liber, nelegat, independent, nestramtorat.

Ma simt liber daca stiu ca sunt iubit. Atunci nu trebuie sa ma orientez dupa asteptarile celorlalti. Pot sa fiu asa cum sunt. Daca stiu ca sunt iubit de un om , ma pot purta in apropierea sa asa cum simt. Deci nu trebuie sa-mi fie mereu teama de ceea ce ar gandi despre mine celalalt. Stiu ca sunt acceptat. Daca ma stiu iubit cu adevarat in fondul existentei mele, atunci sunt liber de constrangerea de a indeplini asteptarile celorlalti. Sunt liber de a avea intotdeauna succes, de a arata mereu ceva, de a corespunde normelor societatii.

Grecii cunosc trei cuvinte pentru libertate:

1. Eleutheria este libertatea de a merge acolo unde vreau. Sunt liber in activitatea mea. Pot sa fac ceea ce simt ca este bine pentru mine. Nu sunt constrans de parerile si asteptarile celorlalti.

2. Parrhesia inseamna libertatea cuvantului. Crezi ca poate aceasta nu este ceva deosebit. Dar in democratie ai voie sa spui ce gandesti. Dar cat de des te orientezi totusi dupa ceilalti. Liberi suntem abia atunci cand ne putem arata asa cum suntem, daca putem exprim adevarul nostru si in fata altora.

3. Autarkia, inseamna disponibilitate si autodeterminare. Pot sa decid eu insumi ce vreau, ce mananc si cat, cand renunt si postesc. Acest sentiment interior de libertate, de a fi stapan pe mine insumi, apartine esential demnitatii omului.

Multi sunt azi manati de dependentele lor. In acest caz le-ar face bine ingerul libertatii, care ii ridica si le permite sa dispuna liber de propria persoana. Altii se simt sufocati si fara libertate in familie sau intr-o comunitate. N-au spatiu pentru a respira. Si ei ar avea nevoie de ingerul libertatii care sa le daruiasca libertatea interioara, de a se simti liberi, chiar si la stramtoare.

Libertatea interioara imi spune ca nimeni nu poate dispune de persoana mea. Ea imi daruieste independenta si in prietenie. Eu nu ma definesc pornind de la celalalt. Eu sunt mereu eu insumi. O asemenea libertate este necesara pentru ca prietenia sa reuseasca. Daca doi sunt lipiti unul de celalalt, daca trebuie sa se asigure mereu ce gandeste acum celalalt, intr-o asemenea stransoare nu poate sa creasca o relatie matura.

Caci in fiecare legatura am nevoie totusi de libertate. Ma leg in libertate. Si in legatura sunt liber, exista in mine un spatiu de care nu poate dispune nimeni. Ingerul libertatii iti daruieste o astfel de libertate interioara, incat sa poti intr-adevar sa te simti om liber si sa traiesti stand drept.


(50 de ingeri pentru intregul an, Anselm Grun, Ed. Galaxia Gutenberg, 2005)

Despre agresivitate, iubire si poezie..



"..fiecare om traieste in stratul sau de constiinta. Dorinta ca omul sa te inteleaga integral este dorinta subconstienta de a-l face sa fie identic tie, ceea ce naste agresivitate. In planul subtil noi suntem unificati, dar in planul exterior noi suntem unitatea ce se poate realiza numai in stratul de granita, pe care il numim constiinta colectiva.


Pentru ca omul sa te inteleaga, este necesar sa cresti densitatea informatiei si sa inveti sa traduci in fraze simple o receptare prin sentimente a lumii, proprie tie. In general un asemenea proces se numeste poezie.


Si poetul, si pictorul, si muzicianul trebuie sa ofere altora o noua simtire, personala. Daca aceasta noua simtire nu exista, nu exista nici arta. Intai trebuie sa resimti iubirea, apoi sa te sprijini pe ea, sa traiesti prin ea, pe urma sa te rupi de toate care stau in calea iubirii, inclusiv de ceea ce inainte era "vital", fara de care nu puteai trai... De aceea creatorii au intotdeauna o disponibilitate mai mare decat a altora de a-si risca viata.


Daca nu este destula iubire, se moare, dar daca ai reusit sa o acumulezi, apare o viziune proprie asupra lumii si sentimentele devin mult mai profunde si mai expresive. Si asa, noua viziune s-a constituit iar acum trebuie sa te intorci la constiinta colectiva si sa creezi forme care sa-ti permita sa transmiti noua viziune asupra lumii."


S.N. Lazarev, "Transcenderea Fericirii", cartea a VII-a, Bucuresti, 2001, Editura Dharana.