SOUND (Grup Coral)

In anul 2004 printr-o succesiune fericita de evenimente am ajuns s-o cunosc pe Laura, altista in SOUND, si care m-a invitat la un concert al corului desfasurat la Casa Studenteasca. Sala de la parter, cu canapele rosii, foarte primitoare si luminata discret. Concertul incepuse la ora 18.00. Am intarziat ..am intrat incet in atmosfera calda si misterioasa pe care cei din Sound deja o creasera in sala. Nu pot descrie ce energie vibra in jurul meu ..vibra mocnit ..cuminte si primitor, aproape «familiar».

M-am asezat pe una dintre canapele, undeva in spate, incercand rapid sa-mi adaptez starea interioara la ceea ce se intampla acolo. In cateva minute pluteam printre sunete, la unison cu sound-istii – sufleteste, ei, atunci, au reusit sa ma translateze, din zgomotul si haosul de afara, intr-o lume pe care eu o intalnisem numai in basmele din copilarie.

Dintre toate piesele care s-au cantat acolo, mi s-a imprimat pe suflet Doina ..eram invaluita de o placuta confuzie si fiecare celula a mea zburda intr-o fericire neinteleasa si neasteptata (cred ca asta simte fiecare ascultator cand asculta Doina noastra – o neliniste, arhaica, venita de undeva din inceputurile de lume, amestecata cu un sentiment de regasire fericita in dor ..dorul acela pe care nimeni nu-l poate defini).

Dupa concert, imi amintesc de expresiile luminoase ale sound-istilor care primeau felicitarile in foyer-ul Casei Studentesti. Am vazut in ochii lor sclipirea unui sentiment pe care eu nu-l cunoscusem pana atunci – sentimentul familiei muzicale si spirituale, neaos-romanesti, in care iti poti implini aspiratiile, pe verticala, ale spiritului talentat si nelinistit care zace in tine. D-l profesor-dirijor Voicu Popescu m-a invitat deschis si hotarat la repetitii (asa cum o face intotdeauna, cu toti cei care sunt cautatori de comori muzicale): «Tocmai avem nevoie de soprane! Va asteptam la treaba!»

De atunci Sound a devenit familia mea muzicala si spirituala, iar Casa Studentilor (Preoteasa) ..o casa in sens de «acasa» – pentru noi, cei care avem nevoie de adapost cultural si indrumare artistica.

P.S. pentru mine SOUND inseamna, pe scurt:

S - Spirit si Sensibilitate
O - Oaza de libertate si de bucurie
U - Unda (rotunda :)) a sunetelor si vibratie la unison a sufletelor
N - Neastampar si nazuinta
D - Doina, Drag si ..Dor :)

Mai jos va redau cateva dintre piesele cantate de noi, in montajul si straduinta colegului nostru din SOUND, Alexandru Damian - bas-bariton, fotograf si june publicist foarte talentat (vezi The Music in Photography http://alexandrudamian.blogspot.com/ )

«Ma luai, luai» de Tudor Jarda

«Ave Maria» de Javier Busto



«Cimpoieriereasa» de Gheorghe Danga



"Pavanne" la World Choirs Games, Graz-Austria 2008

"Tourdion"

"Steal Away"

Idiot versus Cetăţean

Provocarea învăţării democraţiei (din lucrarea de diplomă a subsemnatei...)

Walter Parker în Teaching Democracy (2003) teoretizează conceptul cetăţeniei democratice şi al pedagogiei acesteia. În baza acestei teorii, Walter Parker încearcă să revalorizeze sensul cuvântului idiot care la origine desemna un stigmat aplicat celor care, în Grecia antică, nu dădeau atenţie treburilor publice şi nu se implicau în rezolvarea problemelor cetăţii. Idioţii erau animaţi numai de interesele private şi personale.

Lucrarea Teaching Democracy defineşte, din capul locului, pe idiot – ca fiind în opoziţie totală cu cetăţeanul. Idiotul este descris ca o persoană centrată pe sine şi ca nefiind conştient de faptul ca „auto – suficienţa sa este pe deplin dependentă de comunitatea din care face parte“[1]. De asemenea, el subliniază faptul că „idioţii sunt idioţi tocmai din cauză că sunt indiferenţi faţă de condiţiile şi contextul în care îşi manifestă libertăţile“[2].

În opoziţie cu idiotul, cetăţeanul îşi asumă o identitate publică, înscriindu-se într-o reţea de reciprocitate şi, acţionând în consecinţă, el participă activ la binele societăţii. Parker aduce în discuţie şi studiul realizat de către Edward Banfield în 1958 - The Moral Basis of a Backward Society[3].

Organizarea socială a unei comunităţi cercetate din sudul Italiei putea fi numită pe drept cuvânt una ...idioată. Nu existau nici un fel de asociaţii şi nu era organizată nici un fel de acţiune pentru întâmpinarea anumitor situaţii critice sau pentru rezolvarea unor urgenţe majore. Nu existau: nici spital, nici ziar local, nici asociaţii agricole – numai o şcoală cu cinci clase primare. Localnicii se plângeau foarte des datorită nemulţumirilor cotidiene dar, observa cercetătorul, nu faceau nimic pentru a schimba situaţia.

Edward Banfield precizează că singura formă de asociere identificată în comunitatea cercetată se rezuma la familia nucleară. El mai subliniază că incapacitatea localnicilor de a-şi rezolva situaţiile criză era consecinţa clară a faptului ca aceştia erau total refractari la ideea de asociere în afara propriilor familii[4].

Parker numeşte acest tip de idioţenie drept „familism amoral“, scopul acestuia fiind acela de a „maximiza avanatajele materiale şi pe termen scurt ale familiei nucleare“[5]. Soluţia pe care o propune Parker pentru a evita să ducem o existenţă idioată este susţinută de un angajament ferm: noi, cetăţenii, avem obligaţia să clădim un „regat public“ prin iniţiativa unei vieţi pro-active din puncte de vedere cetăţenesc. Şi un rol esenţial în procesul lent şi complex de trecere de la idioţie la cetăţenie, îl are educaţia: „Şcoala este locul ideal în a educa cetăţenii pentru o viaţa democratică, într-o societate diversă“[6] .

________________________________________

[1] Parker, Walter C., Teaching democracy: Unity and diversity in public life, Teachers College Press, New York, 2003, pp. 2-3

[2] ibid., p. 4

[3] Banfield, E., The Moral Basis of a Backward Society, Free Press, New York, 1958

[4] Banfield in Parker, op.cit., p. 6

[5] ibid., p. 6

[6] Parker, Walter C., Teaching democracy: Unity and diversity in public life, Teachers College Press, New York, 2003, p. 160